În ultimii (mulți) ani, mergând rar pe-acasă, am cam tot ratat mersul după ciuperci. Cel mult o dată-n an, pe fugă, prindeam câte-o ciupercăreală amărâtă - nici nu se compara cu ce-ar fi trebuit să fie. La fiecare sfârșit de an mă întristam și-mi juram în barbă să iau măsuri în anul care vine.
Anu ăsta chiar am luat vreo două 😃 (măsuri), da nu fu ăl mai bun an de ciumperci. De (re)început, așa, merge. Am stat și m-am întrebat de ce-s așa pornit eu cu ciupercile. În primul rând îmi plac de mor, chiar și să le mănânc, da să le culeg și mai tare. Apoi mersul după ciuperci e pentru mine ca un ritual care mi-a marcat toată copilăria și adolescența.
Fac o paranteză să-mi exprim părerea despre teoriile împotriva culegerii și mai ales mâncării ciupercilor de pădure, care spun cât sunt astea de periculoase și cum se fac ele acu, mai nou, niște mutații de nici cei mai buni cunoscători nu le mai pot cunoaște și alte bazaconii de-astea. Manipulări de 2 lei. Exact în același timp cu teoriile astea au înflorit afacerile cu colectarea de ciuperci. Apoi, întotdeauna o mai fost câte-un caz de intoxicare, foarte rar chiar deces. Dintre ciupercile considerate necomestibile doar câteva sunt in stare să te-omoare, restul îți produc doar neplăceri. Cazurile doar par mai multe acum că le răcnesc ăștia pe toate canalele de comunicare. Dacă te iei după ei, la câte cutremure sunt în fiecare zi, e clar că prindem sfârșitul lumii în viață. Poate că m-o afectat un pic și pe mine campania asta. Sau poate e doar bătrânețea 😃. Nu culeg decât felurile de ciuperci pe care le știu din copilărie. Culesul ciupercilor ar fi și primul lucru de l-aș face pe lumea ailaltă in caz că, Doamne ferește, aș muri otrăvit cu vreuna bolândă.
Și cum copilăria mea începe la Călanu Mic s-a întâmplat ca acolo sa merg anu ăsta prima dată după ciuperci. Câteva ore, nici nu te poți învârti prea mult în colțul ăla de pădure. Recolta n-a fost prea grozavă, da mai degrabă eram bucuros decât să fac mofturi.
Aci a fost începutul. Teoretic eu știam că și eu, și înaintea mea frate-mio (actualul "Al Bătrân") am crescut primii 6 ani la Buna de la Călanu Mic. Când socotesc mai bine, la mine ies doar vreo 5 ani. La Boșorod, înainte să merg la școală legal, am apucat câteva luni(poate săptămâni sau zile - atunci totul era mai mare) să frecventez clasa întâi (și practic și a treia - erau clase paralele). Un învățător deosebit, prieten bun cu taică-meu ("Al Bătrân" din vremea aia) care era profesor(și director) la școala de la Boșorod (ca și Muma), mă lua cu el la ore, așa, de acomodare. În pauze mai trăgeam cu pușca cu aer comprimat după găinile vecinilor și de-astea. După asta am fost un an în grupa mare și după în clasa întâi legal. Da-n ăștia 5 ani am fost de multe ori cu Buna după ciuperci în pădurea de la Călanu Mic, o pădure de stejar, care mi se părea mare, ca pădurile din poveștile ce mi le spunea sau citea Buna. Toate ciupercile pe care le culeg azi le știu de-atunci. Sau oricum de la Buna, că am mai mers cu ea după ciuperci la Călanu Mic și după ce m-am mutat la Boșorod.
A doua zi am avut ocazia să-mi refac copilăria ciupercărească concentrată - m-am dus la Boșorod după ciuperci. Aci am umblat mai mult, mai tot timpul aici îmi place să mă rătăcesc prin pădure, să ajung undeva spre Costești (sat din comuna Orăștioara aflat cam la 2 ore de mers peste deal de Boșorod), după care mă-ntorc spre Bobaia (un sătuc pe-un deal mai mic deasupra Boșorodului) și-ntr-un final acas. De data asta m-am întâlnit și cu niște mistreți (scroafă cu purcei), n-am găsit prea multe ciuperci și-am umplut plasele cu frunze, așa că prin Bobaia când treceam, mă cam rugam să nu mă-ntâlnesc cu nime (nu pari baș pă treaba ta să cari plăși cu frunze din pădure).
Pe vremuri (prima dată la 5-6 ani) mergeam cu frate-mio și cu taică-mio (practic "Al Bătrân" și "Al Bătrân a lu Al Bătrân" - da normal ăsta e un titlu, numa unu din familie-l poartă la un moment dat) după ciuperci, pe la Bobaia și ne cam și întorceam pe-acolo. După ce-o plecat frate-mio la liceu și apoi la facultate, mergeam numa cu "Al Bătrân" și țin minte că (aproape) de fiecare dată prima oară în an era cu o zi înainte de teza la română. Așa știam eu când s-or făcut ciupercile 😃. Sau poate că așa știam când am teză la română?
Și chiar după prima mea tură de ciuperci la Boșorod, dacă țin eu bine minte, am devenit eu copilu preferat a lu Al Bătrân. I-a mai trecut lui mai târziu, da o vreme am beneficiat de statutu de "Copilu lu Tata". Drumul ăsta trecea prin Bobaia și la dus, da mai ales la întors, pentru că pe-aci se oprea Al Bătrân la un pahar de vorbă la vreun prieten de-al lui. Și-avea ceva prieteni domnu Director la Bobaia, ca de altfel prin toate satele comunei. Iar satele de deasupra Boșorodului aveau un farmec aparte. Nu fuseseră colectivizate, oamenii aveau livezi cu pomi, oi, vaci, alea-alea... Erau și foarte primitori, așa că și dacă nu-ncepuserăm noi copiii să stăm de vorbă cu paharu, erau și pentru noi o mulțime de bunătăți de mâncat sau băut și-o grămadă de minunății de văzut și auzit. Așa că de popasurile astea ne bucuram cel puțin la fel de mult ca Al Bătrân. Ei, și prima dată, ne-am întors noi târzior, cu Al Bătrân bine vorbit, da cu antrenament anterior pentru situații de-astea de criză. Pe drum a încercat să ne facă un instructaj de bază și nouă. Frate-mio cred că-l mai primise și oricum lui îi era clar că-i cam la mișto. Eu, în schimb, mai nou, dornic să fac impresie bună, am luat-o foarte in serios. Rezultatul e că la interogatoriul comun răspunsul la întrebarea:
- Unde ați fost mă, până acuma noaptea? Pe unde v-ați oprit?...
a fost:
- După ciuperci, unde să fim? Nu se vede? Unde să ne mai oprim? Noi de oprit avusărăm timp?
Și de văzut se vedea, de obicei aduceam atât de multe că maică-mea le alegea atât de bine că arunca aproape jumate din ele, numa așa ca să fim siguri, sau că nu-i placeau ei (și uite-așa, după încă un filtru, tot numa alea de le știam de la Buna rămâneau 😊). Și tot de-abia prididea cu friptu și ce le mai facea ea. Da se și simțea ocolu de la-ntoarcere.
După care urma interogatoriu individual și până la urmă careva ceda. Al Bătrân ceda oricum, cel târziu a doua zi, când taberele nu mai erau chiar așa clar delimitate, ba dimportivă. Frate-mio știa deja cum sta treaba. Eu, nou venit, se pare ca am rezistat eroic la toate interogatoriile. Nu s-a putut scoate nici o vorba de la mine, din nu și nu știu nu m-a putut scoate Muma. Al Bătrân, bucuros, nevoie mare, că uite cum samănă și cum țîne cu el ăsta micu!
După astea două ieșiri de anu ăsta am tot așteptat să plouă mai calumea și ori n-o plouat ori n-am crezut eu c-o plouat destul, da ciuperci de pădure n-am mai prea pupat. În schimb, am găsit o dată de câmp.
Cam bătrâne și cam veștejite, da le-am preparat cumva și le-am mâncat și nici n-or fost rele.
Când să-nchei anul ciupercăresc, nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică e infinit mai bine decât de obicei în ultimul deceniu (cum ar veni decât nimic), da nu-i o mare sfârâială 😕. Da-i bun de-o schimbare de trend 😊. Lasă că la anu...
am avut o mică surpriză:
Pusesem eu miceliu de doua feluri de ciuperci pe 3 butuci astă primavară. Le făcusem și umbră și instalație de udat. Da cum reacția lor a fost mai degrabă nulă, nici eu nu i-am mai băgat în samă și-mi cam luasem gândul de la ei. Bureții ăștia de-or ieșit nu prea seamănă cu nici unul din ăia de credeam eu că am avut miceliu, cred că mi i-or încurcat (cu intenție sau fără) băieții de i-or ambalat/vândut. Sunt un fel de Pleurotus și sunt comestibili pe-ncercate-lea. Buni și-așa 👍
Toate pozele cu ciuperci din 2017.
No comments:
Post a Comment