Nu-mi plac câinii. Nici după mâțe nu mă dau în vânt, da parcă mă simt mai în siguranță în preajma lor, deși astea mici, de le am acu, cam dau să devină periculoase 😃. Mi le pot imagina sărind la beregată.
Nici nu cred că e vorba de plăcut/neplăcut, e vorba de neputința mea de-a mă simți în largul meu în preajma lor. Nu-i vorbă, că mi-a mai ieșit și mie să mă las păcălit de rațiune și de evidenta domesticie și blândețea câte unui exemplar, da e ceva în mine care tot se încăpățânează să vadă Lupul din el. S-o fi simțind Câinele flatat? Ori se-ntreabă și el:
"Ce-o fi cu nebunu ăsta?"
Prin oraș pățesc uneori, dacă sunt cu cineva, să schimb pe nesimțite locul când zăresc câte-un potențial pericol astfel încât să maximizez distanța și să pun cât mai multe obstacole între mine și sălbăticiune. Dacă-s singur trec preventiv pe celălalt trotuar de la câteva zeci de metri. Ultima oară prin padure (și asta mi se cam întâmplă de fiecare dată) am auzit o lătrătură și m-am pomenit întrebându-mă cum pot fi atât de inconștient să umblu așa, fără un par, o boată sau ceva.
Singura întâlnire cât de cât în siguranță e de la o distanță respectabilă, cu contact vizual permanent și-un retevei in mână 😃.
La sat, pe campii, mai găsești un bolovan ceva, da pe asfalt? Da și acolo, dacă nu ești atent, lucrurile se pot precipita și când îți arde buza mai tare n-ai pe ce pune mâna. Eram intr-o vară, pe-o miriște din spatele caselor, o ciurdă de copii din capu satului. Ne jucam noi ceva pe-acolo când, în strigăte, au cam rupt-o toți la fugă ca potârnichile. Veneau câinii de la oi. Am luat-o și eu agale către case, era sub demnitatea mea să fug la început, apoi fu prea din scurt. Mă ajunseseră în câmp deschis și încinseseră o horă-n jurul meu de mai mare dragul. Ce contact vizual, că erau 3-4-5 dulăi sau mult mai mulți că cine-o mai stat să-i numere? După o vreme, după ce m-or amețit bine, ori s-or plictisit ei, ori i-o fi chemat ciobanu, ori or fi prins curaj tovarășii mei și-or fi țipat mai tare, nu știu. Da m-or lăsat în semi-leșinu meu și s-or întors la plictiseala lor. Parcă-i și aud:
”Cu simulacre de-astea de urs, cam slab antrenament, Șefu!"
Acu vreo 4 ani era să le ofer o experiență asemanatoare nepoților mei, la prima vacanță in România, da a fost doar pe jumătate. De data asta m-am poziționat pe partea câinilor, cu reteveiu corespunzător în mână și fără potârnichi fugind nici câinilor nu li s-a mai părut așa distractiv.
Dacă mă-ntorc mai mult în timp aproape c-am avut un câine. A fost câinele lui Buna, de fapt, da am crescut cu el. Un câine deștept și bun. Atât de blând că undeva, în capul meu, e o imagine cu un copil călare pe Patrocle. Patrocle îl chema pe el. Copilul nu știu dacă eram eu și imaginea nu știu dacă e din realitate sau din imaginație. Oricum astea toate sunt din primii mei 5 ani. Într-o zi, la cușca lui Patrocle, fascinat ca-n totdeauna de coada lui stufoasă, parcă am văzut un fir(smoc) de păr nelalocul lui. Asta a fost prima și ultima lătrătură nervoasă pe care mi-a adresat-o bătrânul Patrocle. Plus, bonus, dat cu mine de pămînt. Chirăieli, alea-alea, anchete... O fi nebunit cânele? Până la urmă, cred că de teamă sa nu-l pedepsească nevinovat, am recunoscut c-am încercat să-i smulg un smoc din coadă.
După asta, la Boșorod câinele meu s-a întâlnit în exil cu câinele lu Al Bătrân. Îi zic așa, pentru că și el, și frate-mio stătuseră înainte de Boșorod la Chitid (un sat vecin). Zurli era mai mic, mai tânăr și roșcat. Ce mai, frumos-frumos, ca o vulpe mai scurtă, da mai tare pe picioare și un pic mai flocos.
Da eu tot cu Patrocle țineam când se băteau, iar frate-mio, evident, cu Zurli. Ăsta, mic, da rău, așa că pe măsură ce Patrocle îmbătrânea suferința mea creștea și galeata cu apă cu care-i despărțea Buna, când nu mai știau de vorbă bună, venea ca o mare ușurare pentru mine.
De-atunci am mai tot avut câini (familia Ciuica, nu eu 😃), da eu nu-mi amintesc numele nici unuia. Nici pe ăsta de-acum nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, da asta nu-i vina lui, e amnezia mea.
Nu demult a circulat povestea unui câine care a salvat în Semenic un biciclist, căzut și în pericol de hipotermie, încălzindu-l cu propriul corp. Apoi o grămadă de răcnete pe marginea subiectului, că de ce n-au salvat câinele, că biciclistul ar fi spus "Luați-l de aici, va rog! E sălbatic" în loc să-l adopte, că mai bine nu-l salva... Până la urmă marea fericire, un politician local a adoptat câinele. N-a fost nici așa prea bine, că e politician și poate minte, poate nu-l ține bine... Da s-a mai liniștit treaba.
Mie mi-a spus cineva că atunci când beau devin, la un moment dat, încrezut și arogant. Eu mă întreb cam cat or fi băut oamenii ăștia de-or ajuns să-și închipuie că un om poate salva un câine liber din creierii munților băgândul într-un țarc (fie el și-o curte largă) care, colac peste pupăză, ar mai putea fi și-ntr-un oraș?
Ne-om fi-nvățat atât de mult în colivie?...
